Iordania-Wadi Musa

IORDANIA - WADI MUSA

In acest articol va prezint Wadi Musa din Iordania, orasul din care se viziteaza celebrul sit arheologic Petra, care se presupune ca a fost construit incepand cu secolul al VI I.Hr, de catre nabateeni.

Am vrut sa scriu un articol despre Wadi Musa (in araba, Valea lui Moise), deoarece eu nu auzisem de acest oras si cand am vrut sa fac rezervarile pentru hotel, am introdus Petra. Petra este numai situl arheologic, aici nu sunt hoteluri, nici macar in afara sitului. Oricum, se poate merge pe jos din Wadi Musa pana la situl arheologic, daca hotelul la care sunteti cazati este aproape, asa cum am luat noi.

Am ajuns tarziu la Wadi Musa, pe la 21.00, asa ca nu am avut timp sa vedem mare lucru. La intrarea in oras se afla Izvorul de apa a lui Moise, sau Fantana lui Moise si am oprit sa-l vedem. Cand am ajuns la cazare, am rezolvat cu cei de la hotel sa ne aranjeze transportul de a doua zi la Petra si Wadi Rum, asa ca am mai pierdut ceva timp.

Ne-am plimbat apoi prin Wadi Musa, care este despartit de o vale si ne-am dus si pe cealalta parte a vaii, fata de hotelul nostru. Am fost si la un supermarket, care era peste drum de hotelul nostru si am cumparat salam, cascaval, paine, apa, sucuri naturale, iaurt, pe care am dat 30 JOD (pentru 4 persoane). Iaurtul nu era bun deloc si am cumparat doua sticle, dar era atat de sarat ca nu se putea manca.

Scurt istoric al nabateenilor

Asezata in sudul Iordaniei, la aproximativ 300 de kilometri sud de Amman, Petra este numita in Biblie Sela, echivalentul evreiesc al "Rocii", in timp ce Petra este traducerea greaca. Nu toti istoricii agreeaza acest nume, deoarece alta localitate cu acelasi nume se afla la 40 de kilometri nord de Petra.

Sunt informatii putine in alte doua surse istorice, "Biblioteca", de Diodorus Siculus (cca 90 - 20 I.Hr.) si "Geografia", de Strabo (64 I.Hr. - 23 D.Hr. aproximativ), ambele descriu orasul ca fiind capitala somptuoasa a nabateenilor, oamenii nomazi care erau bogati datorita comertului caravanelor. Diodorus remarca ca oamenii au ajuns pe acest pamant la scurt timp dupa moartea lui Alexandru cel Mare (care a avut loc in anul 323 I.Hr.).

Astazi stim ca inainte de sosirea lor, in paleolitic, intreaga zona era locuita de grupuri de vanatori si culegatori, care colindau neincetat in cautarea hranei.

Intr-o zona cunoscuta ca al Beidha, la cativa kilometri de Petra au fost descoperite ramasite ale unei asezari umane care dateaza din 9.000 I.Hr.; atat in calcolitic, cat si in Epoca Bronzului (4000 - 2500 I.Hr.) au coexistat in teritoriu tabere de nomazi si sate de fermieri, permanente pana atunci. In urmatoarele doua milenii, regiunea a fost probabil lovita de tulburari climatice si multe sate au fost probabil abandonate imediat, atat de mult incat doar cateva grupuri sporadice de nomazi au continuat sa rataceasca prin imprejurimi.

Numai in Epoca Fierului, un grup de oameni s-a intors sa locuiasca permanent in Golul Petrei, stancos, chiar in varful unui loc stancos, cunoscut sub numele de al Habis.

In jurul secolului al XII-lea, edomitii, un popor de stanca semitic, au luat pamantul care se intinde intre Marea moarta si Golful Aqaba; pentru mult timp, relatiile dintre acestia si israelienii vecini au fost dificile, daca nu cele mai rele posibile.

Mai ales dupa caderea Ierusalimului in mainile babilonienilor (587 I.Hr.), edomitii au atacat in repetate randuri si au jefuit Regatul Iudeei; oricum, acestia din urma suportau deja presiunea exercitata de un popor nomad determinat, care venea din Peninsula Arabica: nabateenii. Acestia, la randul lor au fost condusi din ce in ce mai spre nord - vest de expansiunea babiloniana.

Cu toate ca locul si originea lor exacta sunt inca necunoscute, au fost cu siguranta oameni hotarati si laboriosi, care au reusit destul de repede sa renunte la limitele restranse ale unei societati nomade si sa intre cu succes intr-un sistem mult mai larg de relatii politice si economice: deja la sfarsitul secolului al IV-lea I.Hr., caravanele negustorilor nabateeni mergeau din Arabia pana in Meditearana, de-a lungul unei axe nord - sud si din Siria pana in Egipt, calcand pe drunuri de la est la vest.

In activitatile lor comerciale, ei au folosit aramaica, limba negustorilor vorbita apoi in Estul Apropiat. Descrisi in cele mai vechi documente de incredere ca locuitori ai desertului, devotati cresterii oilor si nepriceputi la agricultura, care nu erau in stare sa-si construiasca case si dispretuiau vinul, nabateenii si-au schimbat imediat si drastic propriul mod de viata, chiar daca diferitele etape ale transformarii epocale au ramas de nepatruns.

Cu siguranta, pamantul ocupat de nabateeni furniza resurse insuficiente, erau numai cateva mine de-a lungul Wadi Arabah (depresiunea mare a suprafetei pamantului care conecteaza Marea Moarta si Golful Aqaba, pe a carui versant sudic se intinde Valea Petra) si bitumul Marii Moarte, care era exportat in Egipt ca materie prima pentru mumificarea mortilor.

Caravanele nabateene erau imense, atat de mari incat sa para istoricului Strabo ca reale armate in miscare. Abilitatea comerciala a nabateenilor statea in capacitatea lor de a detecta care erau cele mai pretioase si mai cautate marfuri in tarile stabilite de-a lungul rutelor de comunicare. Din sudul Arabiei, in Yemenul de astazi, ei cumparau smirna, tamaie si mirodenii pe care le vindeau in cele din urma la preturi mari in Gaza, Alexandria si alte porturi mediteraneene; la sfarsit, aceste produse ajungeau in Grecia si Italia, unde erau folosite in ceremonii religioase, cat si la fabricarea produselor de machiaj si a medicamentelor.

Alte bunuri pretioase erau aurul, argintul, sticla, damscul si matasea, acestea din urma fiind importate din indepartata China. Veniturile exorbitante ale comertului respectiv i-au facut pe nabateeni din ce in ce mai bogati. Drept urmare, negustorii nabateeni au putut sa-si extinda neincetat sfera lor proprie de influenta de-a lungul rutelor comerciale din Golful Persic pana in indepartata Abisinia (Imperiul Etiopian) .

In acest stadiu istoric, nabateenii au ramas efectiv nomazi, chiar daca ei controlau localitatile sigure unde puteau sa-si puna taberele, chiar pentru perioade lungi, in timpul sezoanelor friguroase: Hegra, in Arabia Saudita de astazi, de-a lungul caii care ducea din Regatul Saba la Marea Mediterana, a fost unul dintre aceste avanposturi.

Chiar Petra, pe care nabateenii o numeau Reqem, trebuie sa fi avut in acea perioada mai mult decat un caravanserai vast, un loc protejat unde puteau fi aranjate corturile lor si apa potabila sa fie disponibila si erau izvoare perene care tasneau in acea zona.

Intre timp, nabateenii au fost nevoiti de multe ori sa se confrunte cu ambitiile celor doua regate elenistice, nascute din divizarea imperiului lui Alexandru cel Mare: Regatul Seleucid in Siria si cel Ptolomeic in Egipt.

Este de notorietate faptul ca in anul 321 I.Hr., nabateenii din Petra au reusit sa respinga incercarea de a-si prelua pamanturile de catre Antigonus I Monophthalmus, unul dintre fostii generali ai lui Alexandru, care lupta impotriva fostilor sai camarazi pentru a prelua controlul in regiune. De fapt, ei s-au baricadat pe varful masivului muntos Umm al Biyara, unde se pot vedea si astazi cateva cisterne foarte mari de colectare a apei de ploaie si ramasitele unui altar, care a fost ridicat, probabil ca memorial al evenimentului.

Intre secolele III si I I.Hr. a avut loc "revolutia culturala", care a favorizat ascensiunea Regatului nabateean; din punct de vedere politic, acest fapt a fost posibil datorita slabirii progresive a Regatului Seleucid, care a intrat intre timp in conflict cu romanii in expansiune. Nabateenii si-au consolidat progresiv controlul asupra zonei care era din Palestina de astazi pana in desertul arab si din Golful Aqaba pana la granitele Siriei de astazi.

Apoi, sistemul lor social a evoluat de la tipul tribal al societatii (unde sefului de trib trebuia sa-i fie recunoscuta puterea sa de catre o adunare a semenilor sai), la o monarhie care si-a luat inspiratia si manierele de la modelele elenistice contemporane lor. Un citat din Cartile Macabeilor, care se refera la anul 168 I.Hr. aproximativ, din pacate singura de acest fel, a citat numele unui rege Aretas, care este acum considerat primul domnitor a noului Regat nabateean. Succesorii sai au inceput sa-si adauge un epitet propriilor lor nume (de exemplu, Aretas al III-lea a fost numit Philhellene), urmand astfel modelul domnitorilor eleni.

Evolutia societtaii nabateene trebuie sa fi fost extrem de rapida; au fost fondate orase permanente (pe langa Petra si Hegra, Advat, Mamshit si Shivta, in Negev), a fost formata o armata si au inceput sa bata chiar monede. Pana la inceputul secolului I I.Hr., si-au ramificat sistemul comercial care cuprindea o serie de statii stabile de caravane, inclusiv temple, centrale termice, baraci si chiar facilitati bancare, astfel incat banii sa nu fie carati pe perioade lungi.

Oricum, aceste asezari fixe si-au pastrat aspectul lor de tabere mari, cel putin pana la cucerirea romana, intrucat numai cladirile religioase, publice si reprezentative erau construite din zidarie.

In timpul domniei lui Aretas al III-lea (86 - 62 I.Hr.), Regatul Nabateean a atins cea mai mare expansiune teritoriala, reusind sa contreoleze pana in teritoriile de astazi ale Iordaniei, Negev, Sinai si o parte din Arabia, pana in Hegra; comunitatile stabile ale comerciantilor nabateeni s-au stabilit in cele mai mari orase - port ale Estului Apropiat (printre care Sidon) si in vestul Marii Mediterane (Pozzuoli), in afara de Roma.

Daca, la inceputul secolului I I.Hr., principalul antagonist al nabateenilor a fost Regatul Hasmonean al Palestinei, destul de curand, si anume la sosirea legiunilor lui Pompeius, care a cucerit Siria si Palestina permanent in 64 - 63 I.Hr., oponentii de frunte de care se temeau au devenit insisi romanii.

Regii Obodas al II-lea (62 - 59 I.Hr.) si Malichos I (59 - 30 I.Hr.) au trebuit sa se confrunte cu cateva atentate de invazie si Petra a fost asediata. Domnitorii nabateeni au reusit sa-si pastreze autonomia substantiala si datorita relatiilor diplomatice si platii tributului. Probabil ca in acea perioada Petra, datorita pozitiei sale strategice a fost aleasa capitala regatului. Relatiile continue cu centrele comerciale mari si culturale, plus bogatia sa economica remarcabila, au facut din Petra foarte repede un centru cosmopolit si artistic dinamic, unde s-au intrepatruns contributiile stilistice din Siria, Egipt si lumea elenistica.

Chiar daca romanii au slabit comertul cu caravane nabateene, de cand au inaugurat o noua ruta comerciala de-a lungul coastei Marii Rosie, nabateenii au reusit sa infrunte aceasta situatie prin cresterea agriculturii proprii si a resurselor enorme din mine, pana in acel punct in care cuprul din minele lor a fost exportat in tot Estul Apropiat; apogeul a fost atins in timpul domniei regelui Aretas al IV-lea (8 I.Hr. - 40 D.Hr.). Aceasta a fost monarhul dupa care a fost numit cel mai spectaculor monument al Petrei, adica el Khazneh (sau Khaznet Far'oun) si in timpul caruia Petra a cunoscut cea mai mare inflorire arhitecturala.

Succesorii sai, Malichos al II-lea (40 - 70 D.Hr.) si Rabbel al II-lea (70 - 106 D.Hr.) au tinut la distanta expansiunea Romei cu o avere alternativa; Rabbel al II-lea a mers chiar pana la selectarea Bosra (in sudul Siriei de astazi) ca a doua capitala a regatului, ca sa nu cada Petra. In ciuda tuturor acestor eforturi, in anul 106 D.Hr., legiunile lui Traian au luat capitala si regatul, probabil intr-o campanie sangeroasa.

A continua sa provoci Roma, ar fi fost echivalat cu sinuciderea si nabateenii au preferat sa fie absorbiti de imperiu, in timp ce si-au mentinut o serie de privilegii. Petra, unde a preluat mandatul legatul imperial, a fost anexata provinciei romane a Arabiei si a ramas un centru comercial infloritor pentru cateva decade.

Dezvoltarea altor poli ai caravanelor, in nord, cum ar fi Gerasa si Palmyra, cat si transferul puterilor administrative la Bosra, au marcat declinul lent dar constant al Petrei. Mai mult, Traian a deschis o noua ruta intre Bosra si Golful Aqaba, excluzand Petra din ruta sa. Aceasta a slabit-o total si a retrogradat-o la rolul de oras de importanta secundara. Pentru cateva secole, orasul stancos a reusit cu incapatanare sa ramana un centru comercial activ si, la sfarsitul secolului al III-lea, reorganizarea politica a lui Diocletian a partii estice a imperiului a adus numirea acesteia de capitala a provinciei numita Palestina Tertia.

Intre timp, i s-a dat titlul oficial de "metropolis" si Petra a cunoscut cresterea rapida a comunitatii sale crestine, atat de mult incat in scurt timp a devenit episcopat; astfel, au fost ridicate cateva bazilici in oras, ale caror podele au fost decorate cu mozaicuri frumoase in stil bizantin si multe dintre cele mai vechi structuri stancoase au fost transformate in biserici.

Cu toate ca orasul a fost lovit de doua cutremure violente, in anii 363 si 419, viata a continuat calm si orasul a prosperat, chiar daca populatia nabateeana originala a inceput sa scada, datorita cresterii valurilor migratoare, cei mai multi fiind din Peninsula arabica. Cutremurul groaznic din anul 551 aproape ca a depopulat complet Petra, intrerupand evolutia sa lenta brusc.

Dupa cucerirea araba a regiunii din anul 663 si a urmatorului cutremur devastator din anul 747, Petra a ramas nelocuita si astfel a inceput agonia lenta a ceea ce mai ramasese din magnificele sale monumente. Orasul a cazut intr-o obscuritate aproape absoluta pana la inceputul secolului al XII-lea, cand a fost fortificat pentru o perioada scurta de catre Cruciati, care l-au numit Li Vaux Moise sau Valea lui Moise, onorand astfel credinta ca patriarhul biblic a trecut prin aceasta zona in calea sa lunga de la Sinai la Tara Promisa, ghidand poporul lui Israel.

Dupa 1189, anul in care chiar si Li Vaux Moise a fost cucerit de Saladin, Petra a fost abandonata definitiv si numele ei uitat. Numai eruditii ocazionali stiau de existenta ei, dar uitarea a durat de fapt pana in naul 1812, anul in care l-a vizitat tanarul explorator elvetian si orientalist Johann Ludwig Burckhardt. Datorita cunostintelor sale perfecte de limba si cultura araba, acest om a fost in stare sa se faca luat ca un pelerin musulman care viziteaza mormantul lui Aaron din apropiere.

Datorita strategemei sale, Burckhardt a reusit sa vada cu proprii sai ochi incredibilele monumente taiate in stanca. Petra a fost locuita apoi numai de cateva triburi de beduini care erau foarte razboinici si intotdeauna in contrast unul cu altul; asa ca sederea exploratorului a fost foarte scurta: fabulosul oras sculptat in stanca a fost oricum redescoperit.

Aceasta veste, care s-a imprastiat repede peste tot in lumea vestului, a atras in curand noi vizitatori aventurosi, care au calatorit in regiune sub protectia permiselor eliberate prin plata unor recompense mari diversilor seici locali. Trebuie sa mentionam ca toata aceasta ostilitate fata de straini a fost justificata atat de izolarea veche, de secole in care au trait triburile beduine din Petra, cat si de falsa convingere ca printre ruine sunt ascunse comori incomensurabile, ingropate de un "faraon" spectral (naratiunea biblica), distorsionata de fantezia populara, care a transformat de fapt figura lui Moise intr-un fel de magician bun, iar pe rivalul sau istoric in cel mai perfid si lacom dintre vrajitori.

Printre primii vizitatori au fost, in 1818, englezii Charles Irby si James Mangles, urmati, zece ani mai tarziu de francezii Leon de Laborde si Adolphe Linant de Bellefonds, a caror desene a monumentelor principale nabateene taiate in stanca au devenit curand faimoase in toata Europa. Intr-adevar, a fost cresterea faimei Petrei, pe care mai tarziu poetul englez John William Burgon a imortalizat-o prin descrierea sa ca "trandafirul rosu", "jumatae mai vechi ca timpul", pentru a atrage in 1839 pictorul si desenatorul scotian David Roberts, care este considerat acum unul dintre cei mai talentati si influenti pictori de peisaj ai secolului al XIX-lea.

Litografiile facute dupa desenele executate in locatie au aparut initial in colectia ampla intitulata "Pamantul Sfant" si publicata intre anii 1842 si 1849, care i-au dat faima vesnica si sunt inca printre cele mai cunoscute descrieri ale monumentelor din Petra.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, valul de exploratori romantici, aventurieri si artisti a fost urmat de primii savanti englezi si francezi acreditati, care au inceput explorarea sistematica a zonei arheologice. Savantii englezi au identificat limba nabateeana ca versiune a limbii aramaice. Apoi, savantii germani au efectuat primul studiu sistematic al monumentelor nabateene din Petra, pe care le-au catalogat pe baza pozitiei lor si le-au dat numere, care sunt urmarite si completate si in zilele noastre.Nu este nicio indoiala ca lucrarea lor, "Die Provincia Arabia", publicata intre anii 1904 si 1909 ramane o piatra de hotar.

Evenimentele secolului al XX-lea, care au implicat intreaga regiune, de la Primul Razboi Mondial la ambele conflicte arabo - israeliene din anul 1948 si conflictul Yom Kippur au intrerupt in mod repetat cercetarile arheologice, care au fost re;uate cu un impuls nou numai la inceputul anilor 90, in urma pacii semnate de Iordania si Israel. Acestea stau marturie ale celor mai recente si miscatoare descoperiri din diferite zone ale orasului, care prevestesc care ar putea fi viitorul Petrei.

Wadi Musa

Vizita Petrei incepe de la poarta de intrare la zona arheologica, dar este interesant sa spunem cateva cuvinte si despre zona construita in zilele noastre la Wadi Musa. Aceasta aglomerare haotica de edificii albe ca zapada se afla probabil pe o veche asezare edomita (Gaia din trecut) care in secolul al IV-lea I.Hr. a devenit un centru nabateean important, considerabil si probabil chiar resedinta suveranilor locali inainte de transferul Curtii la Petra.

In sectiunea inalta a orasului, chiar in fata intrarii spre aglomeratia urbana si opus fantanii moderne se afla o cladire alba, similara cu o moschee, in interiorul careia este pastrat izvorul peren Ain Mousa sau Musa (Mousa este cuvantul arab pentru Moise). Conform traditiei biblice (Exodus 17.1-7), acest izvor a fost facut sa tasneasca de catre Moise, prin atingerea stancii cu bastonul sau, pentru a potoli setea poporului lui Israel, care mergea spre Tara Fagaduintei.

Prezenta izvorului propriu-zis a fost motivul principal pentru existenta asezarii; cand Petra s-a dezvoltat intr-un centru autonom, debitul izvorului a fost captat si transportat catre orasul stancos, de-a lungul zidurilor defileului adanc, cunoscut in prezent sub numele de Siq.

Inauntrul zonei construita in zilele noastre, se pot observa inca cateva morminte de stanca (care au facut parte odata din necropola locala), cateva cisterne si, mai presus de toate ramasite ale terasamentelor modelate de nabateeni pentru agricultura.

Mai mult, langa Wadi Musa se pot vizita excavarile arheologice ale zonei edomite numita Tawilan. Pentru a incheia, chiar langa Poarta de Intrare, inclusa in incinta luxosului Petra Forum Rest House (Hotel Petra Forum) se poate observa un mormant mare, frumos, folosit in zilele noastre ca bar; cunoscut sub denumirea de al Khan, ceea ce il face in principal interesant sunt colonadele care il preceda pe cele doua laturi, sapate in stanca. Alaturi sunt cateva cuptoare in ruina, pentru arderea ceramicii si o cisterna enorma (al Birka), unde a fost colectata apa din Izvorul lui Moise, inainte sa-si continue debitul catre Petra.

Chiar inainte de inceperea plimbarii, puteti sa contemplati valea din jurul vostru; este evident ca toata apa de ploaie, desi rara in aceasta zona estrem de intinsa, se varsa in albia torentului sezonier cunoscut sub numele de Wadi Musa, flancat de drumul pe care turistii roiesc zilnic.

Pare imposibil ca un astfel de parau, uneori complet uscat, sa se transforme in cateva secunde intr-o masa de apa zgomotoasa, chiar de multi metri inaltime, in timpul celor mai furioase furtuni, dar acesta este intr-adevar genul de necaz caruia nabateenii au trebuit sa-i faca fata.

Wadi Musa, in urmatoarele fotografii.

Izvorul de apa a lui Moise, in urmatoarele 19 fotografii.

Cladirea alba, similara cu o moschee, in care se afla Izvorul de apa a lui Moise, in urmatoarele doua fotografii.